PIB: ce măsoară, ce nu măsoară și de ce creșterea nu se simte în buzunar

„Zice la televizor că economia a crescut. Unde?"

E o replică pe care ai auzit-o probabil la masă, în mașină sau la coadă. Și nu e neapărat scepticism. De cele mai multe ori, e o observație corectă despre o cifră care măsoară altceva decât crede omul care o aude.

Gândește-te la un magazin. Rulajul lui poate crește cu douăzeci la sută într-un an. Asta nu îți spune nimic despre salariul celei de la casă, despre cât a rămas la final după furnizori și chirie, sau despre cine a stat până la unsprezece seara ca să inventarieze marfa. Rulajul e o cifră reală. Doar că răspunde la o singură întrebare.

PIB-ul nu e o măsură a bogăției

PIB-ul, produsul intern brut, măsoară valoarea bunurilor și serviciilor finale produse pe teritoriul unei țări într-o perioadă — de obicei un trimestru sau un an.

Făina vândută brutăriei nu intră separat, intră doar pâinea. Și „într-o perioadă", pentru că PIB-ul e un flux, nu un depozit. Nu spune cât are țara. Spune cât a produs, între luni și duminică, ca să folosim o imagine.

Când auzi „economia a crescut cu atât", cifra e de regulă PIB-ul real — adică valoarea producției curățată de efectul prețurilor. Fără corecția asta, o inflație mare singură ar arăta pe hârtie exact ca prosperitatea.

Mai e ceva. PIB-ul e un total. Două țări pot produce la fel, dar una cu de trei ori mai mulți oameni. De aceea, când se compară nivelul de trai între state, se folosește de obicei PIB-ul pe locuitor, nu cel total. Sunt două cifre diferite, iar în discuția publică se amestecă des.

„Dacă a crescut economia, am crescut și eu"

Aici e ruptura pe care o simți lunar.

PIB-ul e o sumă. O sumă nu are opinie despre cine a încasat-o. Poate crește pentru că a explodat un singur sector, în timp ce restul a stat pe loc — și nimic din construcția indicatorului nu semnalează asta.

Să zicem, pur ipotetic, că Delia scrie cod pentru un client din străinătate, iar Cătălin tunde oameni în cartier. Un an bun pentru exporturile de servicii îi urcă Deliei veniturile și, prin ea, contribuie la creșterea totalului. Cătălin tunde exact același număr de oameni ca anul trecut. În statistică, media lor a crescut. În buzunarul lui Cătălin, nu s-a mișcat nimic.

De aceea, economiștii se uită și la mediană — venitul de la mijloc, cel care împarte populația în două jumătăți egale. Media urcă atunci când câștigurile de sus cresc mult. Mediana urcă doar când se mișcă și mijlocul. Sunt întrebări diferite, cu răspunsuri care pot merge în direcții opuse în același an.

Se adaugă două decalaje. Salariile se renegociază rar, de obicei o dată pe an, deci reacționează cu întârziere la o economie mai bună. Iar creșterea reală e calculată cu un indice mediu de preț, nu cu coșul tău — dacă cheltuiala ta cea mai grea s-a scumpit peste medie, corecția aceea nu te reprezintă.

Și încă un detaliu care schimbă sensul cifrei: creșterea se raportează la perioada anterioară. Dacă anul trecut a fost prost, o creștere înseamnă în bună parte revenire. Revenirea nu se simte ca îmbogățire, pentru că nu este.

Munca pe care n-o plătește nimeni

Rulajul magazinului nu înregistrează orele în care soția patronului a stat la raft fără să fie pe stat de plată. PIB-ul funcționează la fel.

Munca domestică și îngrijirea neplătită — gătit, curățenie, copii, părinți în vârstă — nu intră în calcul. Nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că nu trec printr-o tranzacție. Efectul e ciudat: dacă plătești pe cineva să facă exact ce făceai tu gratuit, PIB-ul crește, deși în lume nu s-a produs nimic nou.

Merge și invers. Refacerea după o inundație intră la producție, cu materiale și manoperă. Paguba în sine nu se scade nicăieri. La fel, resursele consumate sau mediul degradat nu apar ca minus într-un indicator construit să numere ce s-a produs, nu ce s-a pierdut.

Economia nefiscalizată e și ea, prin natura ei, estimată, nu numărată.

Nimic din toate astea nu e o eroare de calcul. E consecința definiției. Un instrument care numără producția nu poate număra și ce nu trece prin piață.

Și atunci, ce punem în loc?

Aici discuția e deschisă și rămâne deschisă, iar oricine îți spune că are răspunsul simplifică.

Există alternative propuse de decenii: PIB pe locuitor, venitul median al gospodăriilor, indicatori compoziți care adaugă sănătatea și educația, seturi de indicatori ai calității vieții. Comisia condusă de economiștii Joseph Stiglitz și Amartya Sen a documentat pe larg distanța dintre ce măsoară producția și ce trăiesc oamenii.

Problema e că fiecare alternativă răspunde la o altă întrebare, iar niciuna nu are ce are PIB-ul: definiție comparabilă între țări, publicare la câteva luni, o metodologie pe care aproape toate statisticile naționale o aplică la fel. Un indicator mai bogat, dar publicat o dată la cinci ani, nu poate fi folosit la fel.

Ce nu s-a rezolvat nu e cifra. E întrebarea pe care i-o punem. PIB-ul răspunde onest la „cât s-a produs". Când îl întrebi „cum trăiesc oamenii", tace — și noi îi luăm tăcerea drept răspuns.