De unde vin banii statului?

Statul se ține din taxele pe care le plătesc firmele.

E fraza care apare în aproape orice discuție despre buget, la masă sau în presă. Și e greșită, nu pe jumătate, ci la nivelul ordinii de mărime. Cea mai mare parte a banilor publici nu vine din profitul companiilor. Vine din muncă și din consum — adică, în ultimă instanță, de la oameni. Diferența e că o parte din drum se face prin firme, iar asta face mecanismul greu de văzut cu ochiul liber.

Trei cuvinte pe care le folosim ca sinonime, deși nu sunt

În limbajul de zi cu zi, orice bani dați statului se numesc „taxe". În buget sunt trei lucruri diferite.

Un impozit e o plată obligatorie pentru care nu primești nimic direct în schimb. Impozitul pe venit, pe profit, pe clădiri. Banii intră într-un buget comun și pleacă de acolo unde decide legea bugetului. Nu poți cere ceva anume pentru ei.

O contribuție e tot obligatorie, dar are destinație. Cea de asigurări sociale merge în sistemul de pensii, cea de sănătate în fondul de sănătate. Legătura cu un drept viitor există, chiar dacă nu e un cont personal din care să scoți când vrei.

O taxă, în sens strict, e plata pentru un serviciu public determinat: taxa de pașaport, taxa judiciară de timbru, taxa pentru permis. Dai bani, primești un act.

Distincția pare pedantă. Nu e. Cele trei se comportă complet diferit atunci când se modifică: una se vede pe fluturașul de salariu, alta se topește în prețul de pe etichetă, alta apare doar când ai treabă la un ghișeu. Iar oamenii reacționează la ce văd.

Ordinea reală e alta decât cea din discuție

Dacă te uiți an de an la execuțiile bugetare publicate de Ministerul Finanțelor, se repetă o structură care nu seamănă cu intuiția publică.

Sursa cea mai mare e legată de muncă: contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate, reținute lunar din salarii. A doua ca greutate e taxa pe valoarea adăugată, adică o taxă pe consum, inclusă deja în prețul pe care îl plătești la casă. Urmează accizele, aplicate pe câteva categorii anume — combustibili, alcool, tutun, energie. Impozitul pe profit, cel invocat cel mai des în discuții, e sensibil mai mic decât oricare dintre primele două.

Proporțiile se mai mișcă de la un an la altul, în funcție de cote, de nivelul salariilor și de consum. Ierarhia, însă, e o trăsătură de structură, nu o conjunctură: un sistem fiscal construit pe muncă și pe consum arată așa aproape indiferent de anul în care te uiți.

Consecința practică e simplă. Cea mai mare sumă pe care o dai statului nu e cea trecută pe fluturaș ca „impozit". Iar a doua nu apare nicăieri ca sumă de plată, pentru că e deja în preț atunci când ajungi la casă.

O nuanță care se pierde des: nu tot ce se colectează sub formă de contribuții rămâne la stat. Potrivit regulilor în vigoare privind pensiile obligatorii, o felie se transferă către fondurile de pensii administrate privat. Trece prin aceeași reținere lunară, dar are altă destinație.

Și o limită onestă a explicației. Cine plătește formal o obligație fiscală nu e neapărat cine o suportă economic. Contribuțiile datorate de angajator apar în contabilitatea firmei, dar o bună parte a literaturii economice susține că se reflectă, în timp, în salariul brut oferit. E o dispută reală, cu argumente de ambele părți, și nu se închide într-o propoziție.

Bani care nu vin direct din buzunarul tău

Nu toate veniturile bugetare sunt fiscale.

Pentru un stat membru al Uniunii Europene, cea mai vizibilă categorie sunt fondurile europene. Merită citite corect: nu sunt bani căzuți din cer. Țara contribuie la bugetul comun, iar sumele vin în general ca rambursare a unor cheltuieli deja făcute, pe proiecte aprobate în prealabil. Diferența față de un impozit e că nu se colectează de la populație în anul în care intră în buget.

Mai există un strat despre care se discută rar: vărsăminte din veniturile nete ale băncii centrale, sume din vânzarea certificatelor de emisii, dividende de la companiile cu capital de stat, chirii, concesiuni, amenzi. Fiecare, luată separat, e mică pe lângă TVA sau contribuții. Împreună, contează la marginea bugetului — și tocmai de aceea sunt primele care apar în discuție când se caută soluții rapide.

Ce se întâmplă când tot ce s-a strâns nu ajunge

În majoritatea anilor, cheltuielile depășesc veniturile. Diferența are un singur nume: deficit. Iar deficitul se acoperă prin împrumut.

Statul se împrumută emițând titluri de stat — hârtii prin care promite să dea banii înapoi la o dată fixă, cu dobândă. Le cumpără bănci, fonduri de investiții, investitori străini și, prin programe dedicate, persoane fizice. Se împrumută și pe piețele externe, în valută, unde condițiile depind de cum e evaluat riscul țării de către investitori.

Aici e distincția care schimbă toată discuția: împrumutul nu e venit. E venit mutat în viitor. Banii intră acum și ies mai târziu, plus dobânda, dintr-un buget care va avea propriile cheltuieli de acoperit.

Efectul se vede ca linie separată în buget. Dobânzile la datoria publică devin o cheltuială permanentă, care crește pe măsură ce datoria se acumulează și care nu finanțează nimic — nici pensii, nici spitale, nici drumuri. Doar costul banilor deja cheltuiți.

Cât deficit e prea mult și cât de repede ar trebui redus e o dezbatere pe care economiștii nu au închis-o. Unii argumentează că ajustarea bruscă răcește economia și reduce chiar veniturile din care se face ajustarea. Alții, că amânarea scumpește împrumuturile viitoare și mută costul pe generația următoare. Ambele poziții au susținători serioși, iar datele singure nu tranșează, pentru că depinde de ce riscuri consideri mai grave.

Deci nu, statul nu se ține din taxele pe care le plătesc firmele. Se ține, în cea mai mare parte, din munca și consumul oamenilor, plus din bani împrumutați care vor fi plătiți tot de acolo, mai târziu. Firmele apar în traseu ca punct de colectare, iar asta e exact motivul pentru care fraza de la început supraviețuiește: ce trece prin mâna cuiva pare că vine de la el.