Cum se calculează inflația?

Dimineața, Institutul Național de Statistică anunță că inflația a scăzut. Seara te uiți la bonul de la casă și nu s-a schimbat absolut nimic. Amândouă lucrurile sunt adevărate în același timp, iar diferența dintre ele are un nume tehnic: inflație totală și inflație de bază. Băncile centrale se uită la ambele, dar din motive diferite — și aproape tot ce se spune despre asta în discuțiile de zi cu zi e pe lângă.

„Au scos mâncarea și energia ca să dea bine cifra"

Inflația totală e creșterea prețurilor pe tot coșul urmărit de statistică. Inflația de bază e același calcul, din care se scot câteva categorii.

Care exact? În metodologia folosită de BNR, indicatorul de bază elimină din indicele total prețurile asupra cărora politica monetară are influență mică sau nulă: prețurile administrate — cele stabilite sau reglementate de autorități —, prețurile volatile precum legumele, fructele, ouăle și combustibilii, plus produsele din tutun și băuturile alcoolice, unde accizele decid mai mult decât cererea.

Nu se scoate mâncarea. Se scot roșiile care se scumpesc vara și se ieftinesc toamna. Pâinea, laptele, produsele procesate rămân înăuntru.

Iar dacă ideea ar fi să iasă o cifră mai mică, ar fi o metodă prost aleasă: indicatorul de bază poate să urce exact în lunile în care cel total coboară, și se întâmplă regulat. Când energia se ieftinește, dar scumpirile s-au împrăștiat deja în servicii și în mărfurile obișnuite, cifra mare scade și cea din spate crește.

Gândește-te la o melodie ascultată în mașină, cu geamul deschis. Inflația totală e tot ce se aude. Inflația de bază e încercarea de a auzi melodia, separat de camionul de pe banda alăturată. Nu pentru că zgomotul n-ar exista. Pentru că nu poți face nimic în privința camionului.

„Ținta băncii centrale e pe inflația de bază"

Nu e. Ținta e pe cifra mare, cea care te doare la casă.

Atât BNR, cât și Banca Centrală Europeană își formulează obiectivul de stabilitate a prețurilor pe indicele complet al prețurilor de consum, nu pe versiunea filtrată. Diferă cifra și intervalul de toleranță, diferă orizontul de timp, dar indicatorul urmărit e cel total.

Inflația de bază nu e destinația. E instrumentul de citire. În comunicatele lor, băncile centrale spun de obicei că indicatorii de inflație de bază sunt sau nu compatibili cu ținta — formulare care arată exact rolul lor.

Compatibili cu ținta, nu ținta.

„Dacă totalul a scăzut, s-a rezolvat"

Aici e cel mai ușor de greșit, pentru că scăderile mari arată spectaculos.

Rata anuală a inflației compară prețurile de azi cu cele din aceeași lună a anului trecut. Când din calcul ies scumpirile brutale de acum douăsprezece luni — o majorare de taxe, o liberalizare de preț, un șoc pe energie —, cifra coboară fără ca nimic să se ieftinească în magazine. Se numește efect de bază și e o proprietate aritmetică, nu o veste.

Prețurile rămân unde au ajuns. Doar ritmul de urcare încetinește.

Un scenariu ipotetic ajută. Să zicem că anul trecut curentul s-a scumpit brusc într-o singură lună, iar anul acesta stă pe loc. Peste douăsprezece luni, saltul acela iese din comparație și rata anuală se prăbușește, deși factura ta e exact cea de acum, mărită. Dacă între timp scumpirea s-a propagat în transport, în chirii și în prețul serviciilor, indicatorul de bază rămâne sus și spune altceva decât titlurile din presă.

Asta caută, de fapt, o bancă centrală: dacă un șoc într-o singură categorie s-a transformat în creșteri generalizate de prețuri. Prima situație trece de la sine. A doua, nu.

Și atunci, la ce se uită de fapt?

La mai multe lucruri deodată, iar aici explicația simplă se oprește.

Contează anticipațiile — ce cred oamenii și firmele că se va întâmpla cu prețurile, pentru că asta intră în salariile negociate și în tarifele stabilite din timp. Contează cursul de schimb, pentru că importurile se plătesc în valută, iar o monedă mai slabă urcă prețurile de raft cu întârziere de câteva luni. Contează cât de generalizată e scumpirea și dacă salariile țin pasul, pentru că de acolo se naște spirala pe care dobânda chiar o poate opri.

Și mai contează un lucru incomod: dobânda lucrează cu întârziere. Efectul unei decizii de politică monetară se vede în prețuri după mai multe trimestre, ceea ce înseamnă că banca centrală reacționează la ce crede că urmează, nu la ce s-a publicat luna trecută.

Există și o critică serioasă la adresa indicatorului de bază, care merită spusă întreagă: exclude tocmai categoriile care cântăresc cel mai mult în bugetul unei familii cu venituri mici. Alimentele proaspete, combustibilul și energia ocupă o felie mult mai mare din cheltuiala unui om care câștigă puțin. Un indicator care nu le vede descrie corect presiunea pe care o poate influența dobânda, dar descrie prost luna ta. Ambele afirmații sunt adevărate simultan, iar disputa despre cât de mult ar trebui să conteze fiecare e reală și deschisă între economiști.

Așa că, seara, când bonul arată la fel, nu te-ai înșelat. Anunțul de dimineață vorbea despre ritm, tu plătești nivelul. Banca centrală ascultă melodia, pentru că doar ea se schimbă când mișcă dobânda. Tu auzi tot ce e în mașină, inclusiv camionul de alături — și nimeni, nici la banca centrală, nu susține că zgomotul acela nu contează.