Ce este riscul, când vorbim despre bani

Depozitul bancar e singurul loc unde banii tăi nu au niciun risc.

Fraza e adevărată doar dacă accepți o definiție foarte îngustă a riscului. Una care s-a impus acum aproximativ șaptezeci de ani, dintr-un motiv practic, și care a rămas în vocabularul tuturor mult după ce oamenii care au construit-o i-au recunoscut limitele. Ce a rămas pe dinafară e chiar partea care te atinge cel mai des.

Înainte să existe o formulă, riscul era o părere

Multă vreme, riscul a fost ceva ce se discuta, nu ceva ce se calcula. O afacere era „riscantă" pentru că așa spuneau oamenii cu experiență. O obligațiune de stat era „sigură" pentru că statul nu dăduse faliment în memoria nimănui.

Problema cu părerile e că nu se pot compara. Dacă îți zic că una e riscantă și cealaltă e foarte riscantă, nu poți face nimic cu informația asta. Nu poți aduna două riscuri, nu poți spune că unul e de trei ori mai mare, nu poți construi nimic peste el.

E cam ca înainte de seismografe, când cutremurele se descriau în cuvinte: mare, groaznic, s-a clătinat lampa. Toată lumea știa despre ce vorbește și nimeni nu putea compara două cutremure din secole diferite.

Pentru tine, aici e miza: fără o unitate de măsură, nu poți compara două locuri în care ți-ai pune banii. Cu una, poți — dar numai pe dimensiunea pe care ea o măsoară.

Momentul în care riscul a devenit o cifră

În 1952, un student la doctorat, Harry Markowitz, a publicat o lucrare care avea să schimbe vocabularul întregii industrii financiare. Ideea lui: riscul unui plasament poate fi exprimat prin cât de mult se abat rezultatele lui de la media proprie. Cu cât sar mai tare de la un an la altul, cu atât cifra e mai mare.

Asta numim azi volatilitate — amplitudinea mișcărilor, în sus și în jos, în jurul unei medii.

Alegerea nu a fost făcută pentru că volatilitatea ar fi esența riscului. A fost făcută pentru că se poate calcula. Poți pune un număr în ecuație, poți compara două active, poți construi un portofoliu și demonstra matematic ceva despre el. Markowitz a primit premiul Nobel în 1990, iar definiția a rămas peste tot: în rapoarte, în clasificările de fonduri, în documentele pe care le semnezi la bancă.

S-a construit, practic, un seismograf. Un instrument foarte bun, care înregistrează mișcarea. Iar tot ce nu e mișcare nu apare pe hârtia lui.

Obiecțiile au apărut aproape imediat

Prima e cea la care te gândești și tu: dacă riscul e abaterea de la medie, atunci un an neașteptat de bun se contabilizează la fel ca unul neașteptat de prost. Amândouă sunt „mișcare". În 1952, în același an cu Markowitz, economistul Andrew Roy a propus o abordare diferită, centrată pe evitarea unui rezultat catastrofal, nu pe netezirea mișcărilor. De acolo vin măsurile care se uită doar la scăderi.

A doua obiecție e mai adâncă. Matematicianul Benoit Mandelbrot a arătat că mișcările de preț nu se așază pe clopotul frumos presupus de modelele standard: evenimentele extreme apar mai des decât ar trebui. Adică exact cutremurele mari sunt cele pe care instrumentul le subestimează.

Disputa nu e închisă nici azi. Modelele bazate pe volatilitate au rămas în uz pentru că alternativele sunt mai greu de estimat și de comparat, nu pentru că cineva ar fi demonstrat că sunt corecte. E o tensiune reală între ce e util de calculat și ce e adevărat despre lume, iar aici mă opresc, pentru că mai departe e o discuție tehnică pe care n-o pot rezuma onest într-un paragraf.

Ce nu înregistrează seismograful

Un depozit bancar nu se mișcă. Suma nominală e aceeași azi și peste un an, plus dobânda, iar în Uniunea Europeană depozitele sunt garantate până la un plafon stabilit prin lege. În vocabularul volatilității, cifra de risc e aproape zero.

Numai că puterea de cumpărare — cât marfă poți lua efectiv cu banii ăia — se poate eroda. Dacă prețurile cresc mai repede decât dobânda pe care o primești, suma rămâne intactă și conținutul ei scade. Nu apare nicio mișcare, pentru că nu e o mișcare. E o alunecare lentă a terenului de sub instrument.

Trebuie spus corect: nu e o certitudine. Sunt perioade în care dobânzile la depozite depășesc creșterea prețurilor, și atunci puterea de cumpărare crește. Diferența față de volatilitate e de natură, nu de mărime: volatilitatea oscilează în ambele sensuri și se poate întoarce, în timp ce eroziunea, când există, merge într-o singură direcție și nu se recuperează de la sine.

Confuzia funcționează și invers, și acolo costă la fel. Un plasament care fluctuează puternic nu ți-a luat nimic atâta timp cât nu ai vândut în scădere — cifra de pe ecran nu e o pierdere până nu o realizezi. Dar dacă ai nevoie de banii ăia peste șase luni, fluctuația nu mai e o abstracțiune: momentul în care ești obligat să vinzi îl alege calendarul tău, nu piața. De-aia același plasament poate fi rezonabil pentru un orizont de douăzeci de ani și complet nepotrivit pentru unul de un an, fără ca cifra de volatilitate să se schimbe deloc.

Un depozit face exact ce trebuie când ai nevoie de bani la termen scurt și nu-ți permiți să depinzi de o zi anume de pe piață. Face altceva pe treizeci de ani.

Fiecare opțiune vine cu un tip de risc atașat. Diferența e dacă îl vezi mișcându-se sau nu.