De ce amâni economisirea deși știi că pierzi

„Din luna viitoare încep să pun deoparte."

Fraza se spune sincer. Omul care o spune nu minte pe nimeni, nici măcar pe el. Luna viitoare vine, se spune din nou, la fel de sincer, și tot așa. Întrebarea din titlu pare că are un răspuns simplu — și exact ăsta e motivul pentru care merită desfăcută, pentru că răspunsul simplu e greșit.

Răspunsul evident e și cel mai puțin folositor

„N-ai voință." Asta e explicația din primul reflex și e problematică nu pentru că ar fi jignitoare, ci pentru că nu se poate verifica. Voința se măsoară prin ce ai făcut, iar apoi ce ai făcut se explică prin voință. Cerc închis, zero informație.

Mai e o explicație, mult mai serioasă: pur și simplu nu rămâne nimic. Când venitul acoperă chiria, mâncarea, transportul și rata, și se termină pe douăzeci ale lunii, nu amâni nimic. Nu ai ce amâna. Aici nu e nevoie de psihologie, e o chestiune de aritmetică, iar o explicație comportamentală lipită peste ea dă vina pe om pentru un raport între două numere.

Întrebarea rămâne pentru situația cealaltă: oamenii la care rămâne ceva la sfârșitul lunii, care știu ce ar trebui să facă, care chiar vor să facă, și tot amână. Sunt destui.

Acolo se întâmplă altceva.

Ce se schimbă între „peste un an" și „azi"

Experimentele pe tema asta au o structură simplă. Oamenii aleg între o sumă disponibilă acum și una mai mare disponibilă mai târziu. Când ambele momente sunt departe în viitor — peste un an, respectiv peste un an și o săptămână — aproape toată lumea alege suma mai mare. Când primul moment devine chiar astăzi, o parte însemnată își schimbă alegerea și ia suma mai mică.

Nimic nu s-a schimbat în raportul dintre sume. S-a schimbat doar distanța până la prima.

Fenomenul se numește preferință pentru prezent: valoarea unei recompense scade pe măsură ce se îndepărtează în timp, dar nu uniform. Scade brutal în primele momente și lin după aceea. De-aia „acum" bate „peste o săptămână" mult mai categoric decât bate „peste un an" pe „peste un an și o săptămână".

Ai văzut asta și fără bani. Seara îți pui ceasul la șase, complet convins. La șase, cel care decide dacă te trezești pare alt om, cu alte priorități. Nu te-ai răzgândit între timp. Doar că, seara, cel care se trezea era o persoană din viitor.

Pentru economisire, asta înseamnă că decizia nu se ia o dată. Se ia din nou, de la zero, în fiecare lună, exact în momentul în care partea de „acum" e cea mai puternică.

De ce ți-e greu să faci un favor cuiva pe care nu-l cunoști

Aici e a doua bucată de explicație, și e mai puțin intuitivă.

Cercetătorul Hal Hershfield a studiat felul în care ne raportăm la propria persoană din viitor. Măsurătorile de activitate cerebrală sugerează că, atunci când te gândești la tine peste zeci de ani, tiparul seamănă mai degrabă cu cel de când te gândești la altcineva decât cu cel de când te gândești la tine cel de azi. Iar oamenii care simt o legătură mai strânsă cu propria persoană din viitor tind să pună deoparte mai mult.

Tradus: să pui bani deoparte pentru pensie e, la nivel de creier, ceva mai aproape de a împrumuta bani unui coleg pe care abia îl cunoști decât de a-ți plăti propria factură. Sacrificiul e al tău, azi, concret. Beneficiarul e cineva pe care nu l-ai văzut niciodată.

Nu e o scuză și nu schimbă aritmetica dobânzii. Dar explică de ce efortul se simte mai mare decât pare că ar trebui.

Deci care e răspunsul?

Nu e unul singur, și asta nu e o eschivă. Sunt mai multe explicații care se suprapun, susținute de cercetători diferiți, și niciun test simplu care să spună care dintre ele funcționează la tine.

Prima e cea de mai sus: mecanismul prin care viitorul se devalorizează. A doua e distanța față de propria persoană de mâine. A treia spune că amânarea e uneori perfect rațională — dacă venitul tău e instabil, dacă te aștepți să câștigi mai mult peste cinci ani, banii ținuți la îndemână acum pot valora mai mult decât cei blocați. A patra, formulată de cercetătorii care studiază efectele lipsei de resurse, spune că grija pentru bani consumă ea însăși atenție și capacitate de decizie, deci problema nu e preferința, ci încărcarea. Partea asta e disputată: unele studii care o susțin au fost greu de reprodus.

Și mai e o observație care le complică pe toate. În sistemele unde înscrierea într-un plan de economisire se face automat, iar cine nu vrea trebuie să iasă explicit, participarea e mult mai mare decât acolo unde trebuie să te înscrii singur. Aceiași oameni, aceleași venituri, aceleași preferințe declarate. Diferă doar cine face efortul.

Ceea ce sugerează că o parte din ce numim „amânare" nu e nici măcar o decizie. E un formular necompletat.

Ce știm cu destulă siguranță e că tiparul există și că nu ține de caracter. Ce nu știm e cât din el, în cazul tău, e preferință, cât e prudență justificată și cât e pur și simplu frecare administrativă. Iar de aici încolo nu mai am ce să-ți spun cu autoritate, pentru că răspunsul depinde de lucruri pe care doar tu le vezi: cât de sigur e venitul tău, cât de aproape simți persoana care vei fi, ce se întâmplă efectiv în ziua în care intră salariul.

Ce se poate observa e mai mic și mai concret. Amânarea nu arată niciodată ca o decizie de a nu economisi. Arată ca o lună în care ai avut altceva de plătit, urmată de o alta la fel, și de o a treia. Fiecare, luată separat, are o explicație perfect rezonabilă.